Divergenţa Pază - Reeducare, o falsă problemă!

Sigur, titlul nu este unul complet, dar am folosit termenii folosiţi de întreg sistemul penitenciar, atunci când se referă la cele două componente de bază, aşa că pe acestea le vom folosi pe cuprinsul întregii postări.
Mai de demult, Paza era considerată ca fiind pilonul principal al sistemului. Ulterior, Reeducarea a câştigat din ce în ce mai mult teren, pentru ca, în prezent, să devină, în ochii multor colegi, mai importantă decât sectorul operativ. Pentru nostalgici şi pentru cei vârstnici, importanţa acordată Reeducării a fost şi este un lucru rău. Totuşi, privind în ansamblu, ar trebui să înţelegem că ambele sectoare sunt extrem de importante în angrenajul sistemului. Ele nu se exclud, ci se completează.
Desigur că divergenţele dintre cele două compartimente sunt mai vădite în unele unităţi, în altele mai puţin, poate chiar că există şi unităţi unde armonia dintre Pază şi Reeducare este una desăvârşită. Eu nu am întâlnit, dar poate că voi da.
Tangenţe cu Reeducarea nu am prea avut, decât cele date de împletirea activităţilor acestui compartiment cu cele din Pază, drept pentru care opinia mea nu va fi una completă. Pe cale de consecinţă, vă rog pe voi să completaţi tabloul prin comentarii sau postări trimise pe mail.
Există, în rândul colegilor mei din Pază, diverse opinii conform cărora :
- Reeducarea nu are habar de greutăţile pe care le întâmpină Paza ;
- deţinuţii (accentuez termenul) nu pot fi reintegraţi în societate prin programe socio-educative ;
- deţinuţilor le trebuie o bătaie bună ; doar aşa ei vor fi cuminţi şi îşi vor executa pedeapsa fără evenimente ;
- Reeducarea se îngroapă în hărtii ;
- Reeducarea nu face nimic ;
- etc.,.
Aceste opinii sunt, în principiu, fundamental greşite. Sigur că orice compartiment îşi are propriile uscături. Sigur că şi în Reeducare există oameni lipsiţi de profesionalism. Sigur că birocraţia îngroapă de multe ori bunele intenţii ale colegilor din Reeducare, dar acest lucru este valabil pentru toate sectoarele de activitate. Este ceva specific sistemului public, în general.
Ce nu am putut să înţeleg vreodată, a fost, este şi va fi acea atitudine războinică a multor colegi, cei care încă consideră că bătaia este ruptă din Rai. Durerea este şi mai mare când constat că şi colegi foarte tineri gândesc în acest mod.

Oameni buni,
Trebuie să înţelegem că majoritatea populaţiei carcerale provine din familii dezorganizate, din familii în care violenţa a primat, din familii de alcoolici sau din familii în care părinţii nu s-au prea interesat de soarta copiilor lor, şamd.
În general, toţi cei care au provenit din astfel de familii s-au format ca oameni pe stradă, în anturaje obscure. Au învăţat că pentru a obţine ceva, trebuie să ţipi, să dai cu pumnul. Alţii suferă de lipsă de afecţiune şi, pentru a fi în centrul atenţiei, sunt în stare să apeleze deseori la autoagresiune.
Ce trebuie să înţelegem noi, paziştii mai ales, şi care este rostul acestei postări?
Trebuie să înţelegem că noi toţi suntem responsabili de reeducarea şi resocializarea persoanelor private de libertate. Trebuie să înţelegem că fără eforturi conjugate din partea tuturor, munca depusă de colegii din Reeducare nu va avea succesul aşteptat şi urmărit. Trebuie să înţelegem că noi trebuie să fim MODELE de conduită, de profesionalism. Persoanele private de libertate trebuie să găsească în noi ce nu au reuşit să găsească în familiile din care provin. Noi trebuie, în orice împrejurare, să nu abdicăm de la principiile sănătoase pe care părinţii noştri ni le-au transmis.
Prin sistemul penitenciar circula la un moment dat o vorbă - "În loc să copieze deţinuţii ce e bun la noi, am copiat noi tot ce a fost mai rău la ei". Nu peste tot e la fel, dar avem colegi care au copiat mult din comportamentul celor pe care îi au în custodie. Totuşi, nimic nu este pierdut. Încă.
Dacă liderii de opinie (formali sau informali) vor conştientiza faptul că ei trebuie să fie modele de conduită pentru colegii de care vorbeam mai sus, mai avem o şansă. Câtă vreme cei care au un cuvânt de spus vor încuraja atitudinea de bălăcăreală, săpatul colegilor şi şefilor în vederea unei ascensiuni facile, promovarea fără o bază solidă de cunoştinţe şi experienţă, ne vom afunda din rău, în mai rău.

Cu deosebită consideraţie,
Muninn.


P.S. - Oarecum în antiteză cu ceea ce am spus mai sus, aş dori să supun atenţiei dumneavoastră o situaţie extrem de gravă în care unul din colegii noştri s-a aflat acum două zile. Pe scurt, într-o cameră de deţinere a avut loc o altercaţie fizică între două persoane private de libertate. Colegul nostru, aflat în serviciul de supraveghere, decide că este cazul să intervină, deschide uşa camerei de deţinere şi încearcă să-i despartă pe combatanţi. Unul dintre agresori, folosindu-se de un obiect înţepător (cuţit improvizat, din câte reţin), îl atacă şi pe colegul nostru. Din fericire, fără urmări grave.
Iată, stimaţi colegi, o situaţie de dezbătut, o situaţie în care oricare dintre noi se poate afla.
Oare uniforma pe care o purtăm este suficientă în a ne apăra, în situaţii similare? Oare suntem lipsiţi de pregătirea necesară pentru a acţiona în situaţii de acest gen? Oare suntem dotaţi suficient? Oare intervenţia în situaţii de criză a rămas încă o necunoscută pentru mulţi dintre noi?