Am întâlnit, în sistemul penitenciar, şi oameni buni, dar şi o mulţime de oameni răi. Cu toate că am avut mult şi încă am de tras din cauza răutăţii unora, nu am încetat niciodată să cred în oameni. Mulţi m-au considerat naiv. Poate că aşa sunt. Poate că nu sunt făcut pentru sistemul acesta. Când o să fiu pe deplin convins că nu mă regăsesc în sistemul penitenciar, voi pleca, indiferent de riscurile pe care le presupune o asemenea decizie.
Am decis să-mi iau adio de la voi. Mă refer, deocamdată, la voi, prietenii şi cititorii mei virtuali. Nu puteam pune punct acestui proiect, fără o postare de rămas bun.
Totuşi, înainte de a închide postarea, aş dori să vă rog ceva.
Stimaţi colegi,
Vă rog să nu abdicaţi de la principiile pe care vi le-au transmis părinţii voştri. Vă rog să nu uitaţi să faceţi bine. Nu aşteptaţi recompense pentru sprijinul şi ajutorul pe care-l oferiţi celor de lângă voi. Consideraţi-o ca fiind o investiţie nerambursabilă. Nu căutaţi alt câştig decât mulţumirea sufletească pe care o veţi simţi ştiind că aţi făcut un bine. Evitaţi oamenii a căror singură preocupare este bârfa. Aceşti oameni sunt oameni mărunţi, care nu au cum să aducă plus valoare în viaţa şi existenţa voastră. Căutaţi oamenii cu principii sănătoase, oamenii de la care puteţi învăţa ceva nou.
Am decis să iau o pauză. Vreau să-mi reevaluez viaţa. să-mi reevaluez cariera. Vreau să fac o schimbare în modul de a gândi. De ani buni, în viaţa mea a primat cariera. Mi-am dat la o parte prieteni, mi-am neglijat familia, încercând să schimb câte ceva. E greu! Nu imposibil, dar e foarte greu. Mi-a cam ajuns şi mie. Vreau să aloc mai mult timp familiei mele, vreau să-mi fac timp să văd un film bun, să citesc o carte. Până acum, toate acestea s-au aflat în plan secund.
Cu toate greutăţile, sunt mulţumit de ce las în urmă. Acolo unde am muncit, am pus suflet şi am încercat, din toate puterile, să aduc un plus climatului de muncă. Indiferent de rolul pe care l-am avut, fie de coordonare, fie de simplu executant, nu cred că mi-am dezamăgit colegii. Mi-a plăcut să văd oamenii zâmbind, să-i văd că muncesc pentru că vor şi cred cu tărie în ceea ce fac. În ce măsură mi-a reuşit, doar ei îşi pot da cu părerea.
Vă mulţumesc tuturor celor ce aţi trecut pe aici!
Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat şi mi-aţi dat puterea să merg mai departe!
Vă mulţumesc chiar şi vouă, celor ce m-aţi criticat în comentariile voastre. Nu vă port ranchiună, aşa aţi gândit şi aţi crezut voi!
Tuturor, vă doresc să aveţi parte numai de bine!
Cu deosebită consideraţie,
Muninn
joi, 29 iulie 2010
luni, 5 iulie 2010
Gânduri.....
Buna dimineaţa, oameni buni!
A trecut o perioadă în care am scris mai rar. Nu am avut tăria. Eram dezamăgit şi trist. Să afli că îţi zboară o bună parte din venituri, îţi piere instantaneu bucuria de a trăi. Partea nasoală este că veniturile astea le aveam de prin 2008, pentru că, în 2009, nu s-a mai pus vreun ban la salariile noastre. Atunci am sperat că ni se vor mări în 2010, acum vom spera că vom reveni la veniturile astea în 2011. Din punctul meu de vedere, puţin probabil.
Am fost supărat, am fost trist, am înjurat de mama focului guvernanţii, însă, într-un târziu, am fost nevoit să accept realitatea. Nu sunt bani! Mă rog, nu sunt suficienţi mai degrabă, iar cei care sunt, e drept, sunt prost administraţi. Asta este senzaţia tuturor. Poate că, totuşi, nu este aşa. În viaţă, am învăţat că nu este bine să fii niciodată categoric atunci când răspunsurile nu se află la tine.
În perioada asta, am încercat să fac o retrospectivă a vieţii mele şi a greşelilor pe care le-am făcut. Şi am constatat că am făcut câteva. Una din greşeli a fost să mă las în grija statului. Altă greşeală capitală a fost să mă împrumut pe la bănci, fără să mă gândesc că mâine este posibil să-mi pierd slujba sau să-mi fie diminuat salariul. Făceam glume pe seama unei rude, care, angajat în mediul privat fiind, cu un salariu de aproximativ 12000 RON, trăia mai prost decât o făceam eu cu un salariu de 4 ori mai mic. Şi eu, şi el aveam credite ipotecare. Al lui ceva mai mare. Timp de 2 ani, ruda mea a achitat, în mod accelerat, aproape întreg creditul, iar eu n-am reuşit să achit nici măcar dobânzile. Când eu mă lăfăiam prin magazine, ruda mea era la buget de austeritate. L-am întrebat de ce face asta, având în vedere că, achitând doar rata, i-ar fi rămas suficienţi bani să trăiască regeşte. Răspunsului lui nu i-am dat importanţa pe care i-o dau acum. Ruda mea mi-a spus că nu se ştie cât timp va avea un asemenea job şi nici câtă vreme va avea un asemenea salariu. Exista posibilitatea ca firma să dea faliment sau ca investitorii să decidă reducerea cheltuielilor pentru maximizarea profitului. Ca angajat la stat, nu am simţit niciodată o asemenea grijă. Până acum....
Mai mult, cu vreo câţiva ani în urmă, citeam o carte extrem de interesantă - "Tată bogat, tată sărac", scrisă de Robert Kiyosaki. M-a captivat. Nu m-am lăsat până nu am citit toate cărţile scrise de acest autor. Fantastice. Omul a prevăzut, în detaliu, că va urma o perioadă de recesiune, exact aşa cum este cea prin care trecem acum. În cărţile respective se vorbea despre economia americană şi sistemul lor de pensii, iar eu nu am crezut nicio clipă că s-ar putea aplica şi economiei noastre, cel puţin nu pe timpul existenţei mele. Dacă luam măsuri din timp, nu aş fi fost nevoit să trec prin greutăţile de acum.
În fine, să închei prima parte a postării într-o notă optimistă.
Oameni buni,
Vom trece noi cu bine şi peste această perioadă grea. Vom învăţa să cheltuim mai puţin. Ne vom reaminti să mergem şi pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Ne vom reaminti că există cizmari care să ne repare perechea de pantofi, pe care eram obişnuiţi să o schimbăm de fiecare dată când nu ne mai plăcea. Vom fi mult mai atenţi cu lucrurile pe care le-am cumpărat de-a lungul vremii, le vom preţui la justa lor valoare. Vom fuma mai puţin sau poate chiar ne vom lăsa definitiv. Ne vom întoarce la bunicii noştri, vom pune umărul la munca în grădină şi ne vom asigura un minim de fructe şi alimente, pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit să le cumpărăm de pe piaţă. Când eram mic, bunicii mei asigurau familiei mele ouă, brânză, carne, roşii, cartofi etc.,. În timp, am renunţat la acest sprijin. Munca la ţară presupunea efort, efort pe care nici eu, nici părinţii mei nu am mai fost dispuşi să-l depunem. Aveam suficienţi bani să cumpărăm produsele de pe piaţă, la ce bun atunci să ne mai gospodărim. Chiar ne-am încurajat părinţii şi bunicii să nu se mai omoare cu munca câmpului, pentru că aveam noi suficienţi bani să le asigurăm şi lor traiul. Eh! Se pare că va trebui să-mi reamintesc cum este să munceşti în grădină.
Nu-i nimic, spunea Laura Stoica..... Voi fi mai sănătos. Nu voi mai fi nevoit să merg la sală pentru a da jos kilogramele luate în surplus şi voi mânca produse cu adevărat naturale.
Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi să mulţumim lui Dumnezeu că nu trecem prin ce trec sărmanii calamitaţi de prin satele moldovene. Să-ţi pierzi o mână, un picior sau să-ţi vezi agoniseala de o viaţă înghiţită de ape, astea sunt cu adevărat probleme.
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
spunea marele Mihai Eminescu şi mare dreptate avea. Sănătoşi să fim, asta vă doresc!
Mă gândisem, iniţial, să scriu şi despre 50%, însă m-am luat cu vorba şi postarea ar deveni prea lungă, aşa că mă văd nevoit să amân postarea pentru mâine seară.
Mi-aş dori foarte mult să văd care sunt părerile dumneavoastră cu privire la acordarea acestui spor. M-ar ajuta în conceperea postării. Aşadar, vă aştept comentariile.
Vă mulţumesc mult pentru atenţie! Vă doresc o zi minunată!
Cu deosebită consideraţie,
Muninn.
A trecut o perioadă în care am scris mai rar. Nu am avut tăria. Eram dezamăgit şi trist. Să afli că îţi zboară o bună parte din venituri, îţi piere instantaneu bucuria de a trăi. Partea nasoală este că veniturile astea le aveam de prin 2008, pentru că, în 2009, nu s-a mai pus vreun ban la salariile noastre. Atunci am sperat că ni se vor mări în 2010, acum vom spera că vom reveni la veniturile astea în 2011. Din punctul meu de vedere, puţin probabil.
Am fost supărat, am fost trist, am înjurat de mama focului guvernanţii, însă, într-un târziu, am fost nevoit să accept realitatea. Nu sunt bani! Mă rog, nu sunt suficienţi mai degrabă, iar cei care sunt, e drept, sunt prost administraţi. Asta este senzaţia tuturor. Poate că, totuşi, nu este aşa. În viaţă, am învăţat că nu este bine să fii niciodată categoric atunci când răspunsurile nu se află la tine.
În perioada asta, am încercat să fac o retrospectivă a vieţii mele şi a greşelilor pe care le-am făcut. Şi am constatat că am făcut câteva. Una din greşeli a fost să mă las în grija statului. Altă greşeală capitală a fost să mă împrumut pe la bănci, fără să mă gândesc că mâine este posibil să-mi pierd slujba sau să-mi fie diminuat salariul. Făceam glume pe seama unei rude, care, angajat în mediul privat fiind, cu un salariu de aproximativ 12000 RON, trăia mai prost decât o făceam eu cu un salariu de 4 ori mai mic. Şi eu, şi el aveam credite ipotecare. Al lui ceva mai mare. Timp de 2 ani, ruda mea a achitat, în mod accelerat, aproape întreg creditul, iar eu n-am reuşit să achit nici măcar dobânzile. Când eu mă lăfăiam prin magazine, ruda mea era la buget de austeritate. L-am întrebat de ce face asta, având în vedere că, achitând doar rata, i-ar fi rămas suficienţi bani să trăiască regeşte. Răspunsului lui nu i-am dat importanţa pe care i-o dau acum. Ruda mea mi-a spus că nu se ştie cât timp va avea un asemenea job şi nici câtă vreme va avea un asemenea salariu. Exista posibilitatea ca firma să dea faliment sau ca investitorii să decidă reducerea cheltuielilor pentru maximizarea profitului. Ca angajat la stat, nu am simţit niciodată o asemenea grijă. Până acum....
Mai mult, cu vreo câţiva ani în urmă, citeam o carte extrem de interesantă - "Tată bogat, tată sărac", scrisă de Robert Kiyosaki. M-a captivat. Nu m-am lăsat până nu am citit toate cărţile scrise de acest autor. Fantastice. Omul a prevăzut, în detaliu, că va urma o perioadă de recesiune, exact aşa cum este cea prin care trecem acum. În cărţile respective se vorbea despre economia americană şi sistemul lor de pensii, iar eu nu am crezut nicio clipă că s-ar putea aplica şi economiei noastre, cel puţin nu pe timpul existenţei mele. Dacă luam măsuri din timp, nu aş fi fost nevoit să trec prin greutăţile de acum.
În fine, să închei prima parte a postării într-o notă optimistă.
Oameni buni,
Vom trece noi cu bine şi peste această perioadă grea. Vom învăţa să cheltuim mai puţin. Ne vom reaminti să mergem şi pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Ne vom reaminti că există cizmari care să ne repare perechea de pantofi, pe care eram obişnuiţi să o schimbăm de fiecare dată când nu ne mai plăcea. Vom fi mult mai atenţi cu lucrurile pe care le-am cumpărat de-a lungul vremii, le vom preţui la justa lor valoare. Vom fuma mai puţin sau poate chiar ne vom lăsa definitiv. Ne vom întoarce la bunicii noştri, vom pune umărul la munca în grădină şi ne vom asigura un minim de fructe şi alimente, pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit să le cumpărăm de pe piaţă. Când eram mic, bunicii mei asigurau familiei mele ouă, brânză, carne, roşii, cartofi etc.,. În timp, am renunţat la acest sprijin. Munca la ţară presupunea efort, efort pe care nici eu, nici părinţii mei nu am mai fost dispuşi să-l depunem. Aveam suficienţi bani să cumpărăm produsele de pe piaţă, la ce bun atunci să ne mai gospodărim. Chiar ne-am încurajat părinţii şi bunicii să nu se mai omoare cu munca câmpului, pentru că aveam noi suficienţi bani să le asigurăm şi lor traiul. Eh! Se pare că va trebui să-mi reamintesc cum este să munceşti în grădină.
Nu-i nimic, spunea Laura Stoica..... Voi fi mai sănătos. Nu voi mai fi nevoit să merg la sală pentru a da jos kilogramele luate în surplus şi voi mânca produse cu adevărat naturale.
Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi să mulţumim lui Dumnezeu că nu trecem prin ce trec sărmanii calamitaţi de prin satele moldovene. Să-ţi pierzi o mână, un picior sau să-ţi vezi agoniseala de o viaţă înghiţită de ape, astea sunt cu adevărat probleme.
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
spunea marele Mihai Eminescu şi mare dreptate avea. Sănătoşi să fim, asta vă doresc!
Mă gândisem, iniţial, să scriu şi despre 50%, însă m-am luat cu vorba şi postarea ar deveni prea lungă, aşa că mă văd nevoit să amân postarea pentru mâine seară.
Mi-aş dori foarte mult să văd care sunt părerile dumneavoastră cu privire la acordarea acestui spor. M-ar ajuta în conceperea postării. Aşadar, vă aştept comentariile.
Vă mulţumesc mult pentru atenţie! Vă doresc o zi minunată!
Cu deosebită consideraţie,
Muninn.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)